Istoricul rasei
Bibliografie:
"Le destin des lévriers" - Xavier Przezdziecki, Editura EDICA, 1984.
Traducere: Andrea Popa
În lipsa vestigiilor arheologice care sa ateste eventuala origine europeana a acestor
ogari gigantici înca din perioada domesticirii câinilor în Europa, se considera astazi
ca Ogarul irlandez este un câine adus pe continentul nostru de celti, sau chiar de alte
triburi migratoare, anterioare celtilor. Totusi, nu poate fi exclusa nici ipoteza creerii
acestei rase in Europa, prin încrucisari ale câinilor locali cu ogari antici, asiatici,
adusi de triburile migratoare indo-europene care au pornit din Asia mica spre occident,
trecând prin Balcani.
Istoria documentata începe la Roma, într-o dimineata a anului 391, în biroul consulului
Quintus Aurelius Symmachus, prefect al Romei. O scrisoare de la fratele sau, functionar in
Britania, ii descria acestuia tabloul sumbru al situatiei din colonie, aflata sub
permanenta amenintare a saxonilor si a aliatilor lor. In post-scriptum, Quintus Aurelius
citeste o scurta nota: „Acelasi vas iti va aduce sapte câini din Scotia care vor
fi o atractie deosebita pentru spectacolele tale de circ." În colectia de
corespondenta a consulului Quintus Aurelius Symmachus se gaseste scrisoarea de raspuns a
acestuia catre fratele sau, prin care ii multumeste pentru cei sapte „câini din
Scotia" care, instalati in custi de fier pe timpul calatoriei pe mare, sosisera
in cele mai bune conditii la Roma si constituisera savoarea publicului roman în
spectacolele de circ.
Când romanii vorbeau despre câini din Scotia, noi ne gandim, firesc, la ogarii
irlandezi. Fiind totusi cunoscute doua rase de ogari de talie mare originari din insulele
britanice, o explicatie ar fi, aici, necesara.
- ogarul irlandez vanator de lupi, Irish Wolfhound, cu statura sa impunatoare, nu este
doar gigantul speciilor de ogari, ci este chiar cel mai mare dintre toti cainii, salbatici
sau domestici, înaltimea lui fiind in jur de 95 cm.
-ogarul scotian vantor de cerbi, Deerhound, este sensibil mai suplu si mai scund decat
ogarul irlandez, inaltimea lui medie fiind de circa 75 cm.
Prin urmare, numai aparitia unui gigant ca ogarul irlandez putea surprinde si retine
atentia spectatorilor de la circ, mai sensibili la volume decat la forme si care erau
familiarizati cu aspectul canidelor de talie mare ca molosii sau lupii nordici. La circ, o
prezentare de Deerhound ar fi trecut, practic, neobservata.
In plus, este foarte probabil ca în acea epoca, ogarii vânatori de cerbi inca nu existau
ca rasa, primele marturii scrise despre acesti câini fiind de data mult mai recenta (dupa
secolul al XVI-lea), în timp ce existenta anterioara a Ogarului irlandez este atestata
în „Istoria Irlandei" scrisa la 1571 de parintele iezuit Edmund
Campion: „... irlandezilor nu le lipsesc nici lupii, nici câinii cu care sa ii
vâneze, acestia din urma fiind adesea mai mari ca mânjii. Silueta Ogarului irlandez este
asemanatoare cu a greyhoundului, dar este cu mult mai voluminos decât un mastiff si
totodata blând ca un epagneul."
